vineri, 22 august 2008

Din vorbele unui actor (Povestiri din alta lume...)


Corespondenţă

Aşa întrodoară ne-am cunoscut.
Tu erai tânăr,eu la fel.
Întrodoară am luat în piept dezastrele lumii.
Le-am învins, scriai tu.
Posibil, răspundeam eu.
Cică s-au interpus între noi, câteva femei, nişte
piese de teatru albastre, niscaiva cărţi, ceva oceane.
Le-am cunoscut, scriam eu.
Posibil, răspundeai tu.
De atunci ne tot scriem.



Lumea printre noi

Să-nsăilezi scrisul nescris, limpede, curgător, ca o linie şerpuită, în propria ta limbă necunoscută nici ţie, dar pe care în mod reflex o vorbeşti şi o exprimi, dar fără s-o înţelegi, ca şi cum ai fi un străin care în mod ciudat, e legat fără să ştie cum, de această întrebare numită existenţa.
Să crezi că pământul şi oceanul sunt strict separabile, orice pasăre e o decupătură de cer şi însuşi omul separat de viaţă, de mizerabile graniţe.
Să vezi însă cum se deschid venele lumii. Cum apele oceanului inundă subsolul (lumea aceasta de sub noi) şi respirând minunatul aer lichid să nu te miri de noua ta stare. Şi o lume, altădată inexistentă, se înfăţisează în cea mai dureroasă materialitate, printre lumea pe care o crezuseşi de o incontestabilă materialitate.
Pentru cei ce nu vor să o ştie ea este o lume a morţii. Refuzând să o simţi în sânul ei de lichid rece ca sângele de reptilă, devii un frumos înnecat şi te înalţi la suprafaţă subsolului (care dintre ele vor fi fiind subsolul sau etajul?)
Străzi largi şi curate, un oraş cu clădiri moderne, parcuri cu un design plăcut prin aranjamentul aleilor cu copaci în stilul Hokusai şi arteziene multicolore.
Mai mult pustiu la acea vreme.
Oameni, ca statui de polistiren, numai să-i atingi şi prind viaţă. Te însoţesc prietenoşi prin oraşul din sângele reptilei. Sus, se văd cei care pleacă fără să-şi fi înţeles lumea, mâini care le ridică trupurile grele.
Într-un amfiteatru, un chepeng.
Am coborat dedesupt. Un dedesupt al altui dedesupt. Am vazut alte vene ale lumii deschise ca uriaşe tuneluri pustii.
Pe-aici aşteptam să învadeze oameni, orase, parcuri, printre oameni, oraşe, parcuri fără ca invadatorii să ştie de invadaţi.
Se poate spune atunci că dacă unul dintre noi dispare, el nu este iremediabil pierdut. Cu siguranţă el este în lumea printre noi.


Oglinzile

De la naştere vieţuiesc într-o oglindă. Lumea îşi reflectă în mine epocile şi moartea. Întrebarea care mă mistuia era, care dintre oglinzi va fi fiind cea reală. Şi pendulam între cele două oglinzi, dintr-una în cealaltă, pline de imagini capcană.Va fi trebuind să le ocolesc, să descopăr trapa care ascunde înşelăciunea reflectărilor, să trec în sfârşit dincolo, dincotro sunt emise proiecţiile sau şi acestea nu erau altceva decât reflectări DINTR-ALTUNDEVA.


Nu te-nfricoşa, când eşti ciopârţit din loc în loc de moarte, Cuvântule!




Oraşul de fier

Şi avea să fie oraşul de fier.
Când am sosit, o luna imensă aluneca pe acoperişurile de fier.

Salcâmii, în ordine de fier,
Îşi izbeau frunzele de fier.
Un frig de fier trosnea în oase.
O pendulă de noapte, vesti o oră de fier.
M-am decupat din spaţiul de fier
Pentru a nu mai fi singur în fier.
Dar am fost prins într-o capcană de fier;
obligat la suprapuneri şi
intersectări cu elemente lipsite de orice
fel de aliaj, ci cu totul şi cu totul
definitiv, de fier.

Un comentariu:

Rusty spunea...

Dan Moldoveanu... un om pe care nu l-am vazut niciodata suparat.